Liviu Rebreanu- Ion
RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE
,,Ion” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Liviu Rebreanu, pentru faptul că în ea sunt încadrate marile teme şi motive ale creaţiei autorului şi pentru că reflectă viziunea acestuia într-un mod cu totul original.
Acest lucru se manifestă şi în ceea ce priveşte încadrarea romanului în curentul literar al realismului. O primă trăsătură evidentă o reprezintă tehnica detaliului şi încadrarea precisă a acţiunii în timp şi spaţiu. Totodată, faptele relatate sunt verosimile, iar personajele sunt încadrate în tipologii, în funcţie de dominanta societăţii. Se remarcă obiectivitatea perspectivei narative, focalizarea 0 şi viziunea ,,din spate”.
„Ion” este un roman modern prin construcţia amplă şi grandioasă, prin metodele de investigare psihologică a personajelor, prin analiza adâncimilor obscure ale sufletului omului şi prin înfăţişarea gândurilor omului în faţa morţii.
Titlul conţine numele personajului în jurul căruia gravitează întreaga acţiune. Este un nume generic, George Călinescu afirmând ,, toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion.”
Tema e pusă în evidenţă prin dezvăluirea particularităţilor unei societăţi ardeleneşti de la începutul secolului al XX-lea. Pe fundalul acestei societăţi, se configurează alte două teme, pământul şi iubirea. Romanul are un pronunţat caracter monografic prin prezentarea stratificării sociale, a problemei naţionale, a relaţiilor dintre ţărani şi intelectuali, a marilor evenimente ale vieţii: naşterea, nunta, înmormântarea.
Compoziţional, romanul este alcătuit din două volume „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, cu treisprezece capitole care au titluri semnificative: „Nunta”, „Sărutarea”, „Ştreangul”, „Vasile”, „Copilul”etc. Secvenţele narative sunt înlănţuite cronologic, iar trecerea de la una la alta se face prin alternanţă. Se observă simetria dintre incipit şi final, dată de imaginea drumului care intră şi iese din Pripas. Romanul a fost considerat un „corp sferoid” datorită simetriilor perfecte existente: titlurile „Începutul” şi „Sfârşitul”, imaginea satului adunat la horă (la început), cea a satului adunat la sărbătorirea noii biserici (la sfârşit).
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, naraţiunea are funcţie de reprezentare a realităţii, iar dialogul susţine veridicitatea şi concentrarea epică.
Indicii spaţio-temporali sunt realist precizaţi şi au rolul de a orienta cititorul în universul ficţiunii. Acţiunea este plasată în satul Pripas din Ardeal, pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea.
Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a romanului. Conflictul central este determinat de lupta pentru pământ în satul tradiţional. Există apoi un conflict exterior, social, între Ion şi Vasile Baciu şi un conflict interior, psihologic care surprinde zbuciumul lăuntric al personajului între cele două glasuri care îl macină. O reţea de conflicte secundare completează tabloul relaţiilor umane: învăţătorul Herdelea-preotul Belciug, Ion-George, Ion-Simion etc.
Ion al Glanetaşului şi Ana lui Vasile Baciu sunt personajele care prezintă problema cuplului în roman. Ambii fac trimitere la tipologia ţăranului din satul transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. Ion este tipul ţăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ vine din convingerea că averea îi asigură demnitatea. Ana e fata cu zestre, dar fără noroc.
Destinele celor doi se împletesc în momentul în care flăcăul se hotărăşte să-şi schimbe statutul social, căsătorindu-se din interes. Deşi are calităţi, precum inteligenţă, hărnicie, hotărâre, Ion e desconsiderat doar din cauza sărăciei. Tatăl Anei îl caracterizează direct, numindu-l „sărăntoc”.
Un aspect care face imposibilă viaţa de cuplu este diferenţa de temperament. Ion e dinamic, energic, trăsături dezvăluite de la început, prin bătaia de la horă. Are o voinţă uriaşă în realizarea scopurilor pe care şi le propune. Ana, în schimb, e timidă, interiorizată, nu are păreri, nu e capabilă să-şi impună voinţa. Portretul fizic al celor doi e conturat în antiteză. Ion e frumos, puternic, Ana e slabă şi urâţică.
Aceste trăsături sunt evidenţiate în scena nunţii. Ion are un moment de ezitare. Nu o iubeşte pe Ana şi se gândeşte să fugă în lume cu Florica, dar îşi aminteşte de pământuri şi renunţă la idee: „Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!” Cum Ana e însărcinată, Ion o joacă pe Florica şi o îmbrăţişează, închipuindu-şi că e mireasa lui. Ana tresare „ca muşcată de viperă”, plânge, presimţindu-şi nenorocirea, rostind neîncetat „norocul meu, norocul meu!”
Destinele lor sfârşesc tragic: Ana se sinucide şi Ion, care reluase idila cu Florica, este omorât de George.
Aşadar, imaginea cuplului Ion-Ana surprinde condiţia femeii şi a bărbatului în societatea din acea vreme. Ion are posibilitatea de a-şi modela destinul, urmărindu-şi scopurile pe care şi le propune. Chir şi moartea sa e urmare a alegerii făcute, de a se iubi cu o femeie căsătorită. Ana, pe de altă parte, nu poate să aleagă şi se supune la doi stăpâni: tatăl şi soţul său. Făcând greşeala de a se îndrăgosti, e pedepsită fizic şi psihic de cei doi. Găseşte în sinucidere singura soluţie de ieşire din suferinţă.
În opinia mea, întâlnirea cu romanul ,, Ion” este pentru orice cititor o experienţă de viaţă, deoarece intră într-o lume plăsmuită după propria viziune a autorului. Fiind un roman realist, aduce în faţa contemporanilor problema relaţiei omului cu destinul. Ion rămâne definitiv prizonier al pământului pe care l-a iubit cu atâta patimă, iar Ana, o victimă.
În concluzie, prin ,,Ion”, Liviu Rebreanu deschide o nouă epocă în literatura română, propunând o viziune originală asupra existenţei ţăranului român.
Acest lucru se manifestă şi în ceea ce priveşte încadrarea romanului în curentul literar al realismului. O primă trăsătură evidentă o reprezintă tehnica detaliului şi încadrarea precisă a acţiunii în timp şi spaţiu. Totodată, faptele relatate sunt verosimile, iar personajele sunt încadrate în tipologii, în funcţie de dominanta societăţii. Se remarcă obiectivitatea perspectivei narative, focalizarea 0 şi viziunea ,,din spate”.
„Ion” este un roman modern prin construcţia amplă şi grandioasă, prin metodele de investigare psihologică a personajelor, prin analiza adâncimilor obscure ale sufletului omului şi prin înfăţişarea gândurilor omului în faţa morţii.
Titlul conţine numele personajului în jurul căruia gravitează întreaga acţiune. Este un nume generic, George Călinescu afirmând ,, toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion.”
Tema e pusă în evidenţă prin dezvăluirea particularităţilor unei societăţi ardeleneşti de la începutul secolului al XX-lea. Pe fundalul acestei societăţi, se configurează alte două teme, pământul şi iubirea. Romanul are un pronunţat caracter monografic prin prezentarea stratificării sociale, a problemei naţionale, a relaţiilor dintre ţărani şi intelectuali, a marilor evenimente ale vieţii: naşterea, nunta, înmormântarea.
Compoziţional, romanul este alcătuit din două volume „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, cu treisprezece capitole care au titluri semnificative: „Nunta”, „Sărutarea”, „Ştreangul”, „Vasile”, „Copilul”etc. Secvenţele narative sunt înlănţuite cronologic, iar trecerea de la una la alta se face prin alternanţă. Se observă simetria dintre incipit şi final, dată de imaginea drumului care intră şi iese din Pripas. Romanul a fost considerat un „corp sferoid” datorită simetriilor perfecte existente: titlurile „Începutul” şi „Sfârşitul”, imaginea satului adunat la horă (la început), cea a satului adunat la sărbătorirea noii biserici (la sfârşit).
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, naraţiunea are funcţie de reprezentare a realităţii, iar dialogul susţine veridicitatea şi concentrarea epică.
Indicii spaţio-temporali sunt realist precizaţi şi au rolul de a orienta cititorul în universul ficţiunii. Acţiunea este plasată în satul Pripas din Ardeal, pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea.
Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a romanului. Conflictul central este determinat de lupta pentru pământ în satul tradiţional. Există apoi un conflict exterior, social, între Ion şi Vasile Baciu şi un conflict interior, psihologic care surprinde zbuciumul lăuntric al personajului între cele două glasuri care îl macină. O reţea de conflicte secundare completează tabloul relaţiilor umane: învăţătorul Herdelea-preotul Belciug, Ion-George, Ion-Simion etc.
Ion al Glanetaşului şi Ana lui Vasile Baciu sunt personajele care prezintă problema cuplului în roman. Ambii fac trimitere la tipologia ţăranului din satul transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. Ion este tipul ţăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ vine din convingerea că averea îi asigură demnitatea. Ana e fata cu zestre, dar fără noroc.
Destinele celor doi se împletesc în momentul în care flăcăul se hotărăşte să-şi schimbe statutul social, căsătorindu-se din interes. Deşi are calităţi, precum inteligenţă, hărnicie, hotărâre, Ion e desconsiderat doar din cauza sărăciei. Tatăl Anei îl caracterizează direct, numindu-l „sărăntoc”.
Un aspect care face imposibilă viaţa de cuplu este diferenţa de temperament. Ion e dinamic, energic, trăsături dezvăluite de la început, prin bătaia de la horă. Are o voinţă uriaşă în realizarea scopurilor pe care şi le propune. Ana, în schimb, e timidă, interiorizată, nu are păreri, nu e capabilă să-şi impună voinţa. Portretul fizic al celor doi e conturat în antiteză. Ion e frumos, puternic, Ana e slabă şi urâţică.
Aceste trăsături sunt evidenţiate în scena nunţii. Ion are un moment de ezitare. Nu o iubeşte pe Ana şi se gândeşte să fugă în lume cu Florica, dar îşi aminteşte de pământuri şi renunţă la idee: „Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!” Cum Ana e însărcinată, Ion o joacă pe Florica şi o îmbrăţişează, închipuindu-şi că e mireasa lui. Ana tresare „ca muşcată de viperă”, plânge, presimţindu-şi nenorocirea, rostind neîncetat „norocul meu, norocul meu!”
Destinele lor sfârşesc tragic: Ana se sinucide şi Ion, care reluase idila cu Florica, este omorât de George.
Aşadar, imaginea cuplului Ion-Ana surprinde condiţia femeii şi a bărbatului în societatea din acea vreme. Ion are posibilitatea de a-şi modela destinul, urmărindu-şi scopurile pe care şi le propune. Chir şi moartea sa e urmare a alegerii făcute, de a se iubi cu o femeie căsătorită. Ana, pe de altă parte, nu poate să aleagă şi se supune la doi stăpâni: tatăl şi soţul său. Făcând greşeala de a se îndrăgosti, e pedepsită fizic şi psihic de cei doi. Găseşte în sinucidere singura soluţie de ieşire din suferinţă.
În opinia mea, întâlnirea cu romanul ,, Ion” este pentru orice cititor o experienţă de viaţă, deoarece intră într-o lume plăsmuită după propria viziune a autorului. Fiind un roman realist, aduce în faţa contemporanilor problema relaţiei omului cu destinul. Ion rămâne definitiv prizonier al pământului pe care l-a iubit cu atâta patimă, iar Ana, o victimă.
În concluzie, prin ,,Ion”, Liviu Rebreanu deschide o nouă epocă în literatura română, propunând o viziune originală asupra existenţei ţăranului român.
Comentarii
Trimiteți un comentariu